De ziua ta, Femeie!

A trecut mult timp de cand nu am mai stat la taifas cu oameni carora sa le iubesc povestile. Printr-o intamplare fericita am ajuns sa o cunosc pe Miriam, femeia care a supravietuit deportarii evreilor ca sa salveze alte vieti. Doamna Miriam Bercovici, astazi in varsta de 91 de ani mi-a acordat onoarea sa-i calc pragul casei si sa-i ascult pret de cateva ore povestile. Ea insesi este o poveste vie. Pentru ca ca am facut un interviu televizat impreuna cu colegii de la TVH pe care il veti putea viziona curand aici, astazi o sa vorbim despre aceasta doamna in calitatea sa de Femeie.

IMG_3862

La 13 ani i s-a spus că o fetiţă ca ea nu trebuie să iasă prea mult în faţa să atragă atenţia, era totdeauna prima la învăţătură. La 18 ani a primit de la prima sa iubire un caiet care avea să-i devină tovarăş de viaţă, jurnalul. Imediat după aceea, impreuna cu familia baiatului si familia sa a fost deportata în Transnistria. Au trait intre patru pereti, direct pe podea, trei familii. S-a întors după mai mult de doi ani desculţă, cu păduchi, mergând săptămâni întregi pe jos în spatele armatei ruse până în România. A cerşit, a mâncat de pe jos, a furat, i-a fost frig şi a murit de foame, a avut toate bolile posibile. A iubit şi a urât in toata perioada, s-a izolat în chinurile depresiei şi şi-a revenit iar. A ajuns acasă. Şi-a regăsit tatăl şi s-a reunit cu sora şi mama după alte luni. Imediat a căutat de lucru, a terminat şcoala, a făcut facultatea de medicină. Şi-a luat doctoratul, s-a căsătorit. A lucrat cu copii bolnavi de cancer toată viaţa şi ironic, soţul şi fiica i-au murit loviţi de această boală împotriva căreia lupta să salveze sufletele celorlalţi. A continuat să trăiască, să scrie, să-şi publice jurnalul. A făcut traduceri. Femeia despre care vorbesc nu este o supravieţuitoare, este o luptătoare.

Ştiam de când am aflat că subiectul nostru este o supravieţuitoare a holocaustului, că nimic nu mă va împiedica să o cunosc pe Doamna Miriam (Korber) Bercovici. Mi-am încărcat într-un rucsac aparatul de fotografiat, reportofonul, laptopul şi toată tehnica de care aveam nevoie că nu ratez niciun amănunt din această întâlnire.

Când s-a deschis uşa am rămas câteva momente blocată, intimidată de forţă cu care femeia asta cu ochii tineri, cu ţinuta elegantă mi-a strâns mâna. M-a poftit în casă, şi m-am simţit pierdută. Mirosea a curăţenie, a cărţi şi a ceai, iar în faţa mea nu era o bătrână neajutorată, o victimă în vârstă de 91 de ani. În faţa mea era doamna Miriam şi poveastea mea se transformă subtil într-un interviu cu o forţă a naturii, nu cu o supravieţuitoare.

Miriam a făcut propria s-a anchetă în ceea ce mă priveşte. Lucidă, coerentă, plină de tonus, îşi cunoaşte valoarea, nu suferă de falsă modestie, are un simţ acut al umorului, un umor amar uneori. Ştie de unde a plecat, pe unde a dus-o viaţă şi ce a devenit. A trăit. Îmi spune că există un destin, altfel sunt prea multe lucruri care nu ar trebui să se întâmple pentru că nu au nicio logică. Nu mai crede în Dumnezeu, eu cred că există un dumnezeu care se manifestă în orice om care preţuieşte viaţa, care nu îngenunchează în fata destinului. Şi nu cred că acest dumnezeu are altă religie decât iubirea şi pasiunea pentru lucrurile pe care le facem. Această femeie este dovada mea.

Interviul cu Miriam în calitate de supravieţuitoare o să-l urmariti aici curand. Pentru voi am pastrat lucrurile pe care această Femeie mi le-a daurit în câteva ore petrecute la un ceai, printre fotografii, jurnale, cărţi, amintiri, lacrimi şi zâmbete. Sper că este doar un prim episod. Şi vă las să vă bucuraţi de vorbele ei.

„Nu am spus niciodată că nu mai pot. Dacă spuneai asta mureai. Se poate trăi fără nimic. Trebuie să îţi doreşti să trăieşti. În ciuda vieţii am fost o petrecăreaţa. Mergeam de două ori pe săptămână la concerte. Nu mai interesa dacă aveam cu ce să mă îmbrac, era cel mai puţin important. Cunosc tot ce este nou. Petrec fiecare dimineaţă pe calculator şi fiecare dupa-amiza citind. Acum scriu un roman despre bărbaţii din viaţa mea. Am iubit, mi-am admirat nelimitat soţul, m-am dăruit profesiei şi am ştiut că fac un lucru bun. Fiica mea s-a căsătorit cu un bărbat care nu este evreu. Dragostea nu are rasă şi nici religie. Viaţa e scurtă, nu se poate să o risipim citind cărţi proaste. Am fost o luptătoare fiindcă nu am ştiut ce să fac altceva. Mie frică să nu dorm. Dacă mă trezesc, am coşmaruri. Am murit de foame şi nu-mi lipseşte pâinea, dar nu mănânc mult. Am suferit de frig şi nu am scăpat de el. Nu am fost cea mai chinuită, dar pentru mine durerea mea era cea mai mare. Mi-am văzut prietenii scuipându-mă pe drumul de unde nu trebuia să mă mai întorc. Şi totuşi am iubit oamenii în continuare. Mi-am predat identitatea şi umanitatea odată cu actele şi cheile de la casă. Viaţa mi-a luat calitatea de fiinţă umană. Am murit ca să mă întorc să trăiesc mai mult decât am dorit. Şi am făcut-o cu demnitate şi dragoste. Am dat tot ce am avut mai bun. Am fost înconjurată de moarte şi viaţa. Dragostea am întâlnit-o până şi la cei cărora moartea le suflă în obraz. Se poate. Orice se poate. Există un destin.”

IMG_3860

Doamnelor, vă urez să aveţi forţa să ieşiţi din ambalajul vostru şi să trăiţi fiecare zi aşa cum vine. Să uitaţi lucruri şi oameni care vă fac rău, să îmbrăţişaţi fiinţe frumoase şi experienţe care să vă înveţe că avem o singură viaţă şi că se poate să o trăim şi să scoatem de la ea tot ce e mai bun!

Şi dedic acest articol tuturor femeilor care se îndoiesc vreodată de puterea care clocoteşte în interiorul corpurilor noastre fragile!

IMG_3866