Pentru femeia de la care am auzit urmatoarele:
„Daca vrei sa faci un bine, atunci fa-l cand este nevoie.
Daca poti sa faci pe cineva fericit, nu sta pe ganduri.
Daca dai ceva, nu astepta ca fapta sa se intoarca.
Daca primesti ceva, da mai departe.
Daca nu poti sa ajuti pe cineva, spune-i-o in asa fel incat sa nu o recepteze ca pe un refuz.
Daca poti sa construiesti ceva, nu distruge.
Daca poti, fii hotarat in ceea ce spui si ceea ce faci.
Daca devii celebru, ramai modest.
Daca esti nervos, nu-ti descarca nervii pe altii.
Daca faci o observatie, nu jigni.”

Imi place Chris SIMION. Imi place pentru ca mai mult decat orice in ultima vreme tanjesc dupa oameni autentici, curajosi, care au ceva de spus. Nu conteaza in ce domeniu, dar sa stii cand deschizi gura, despre ce vorbesti. Pe femeia asta am cunoscut-o in toamna anului trecut. Mi-a taiat rasuflarea de la prima strangere de mana. Nu stiam cine este (spre rusinea mea). Am aflat ulterior, fiindca desi nu am stat tete a tete mai mult de zece minute, simpla ei prezenta, tonul vocii, curajul din privire si din felul in care mi-a strans mana mi-au starnit o curiozitate imensa.

Vorbind despre ultima ei carte „Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, intr-un interviu, afirma ca „Minciuna este o tema foarte fragila, pretentioasa, perversa. Am vrut sa reamintesc ca fiecare este raspunzator pentru optiunile lui. Ca nimeni nu poate sa ne constranga in deciziile pe care le luam decat daca permitem noi asta. Suntem liberi sa alegem minciuna sau adevarul dar suntem ceea ce alegem. Viata nu e un joc pe calculator. N-ai cum sa dai delete la ceea ce ai facut si nu-ti mai convine la un moment dat. Ceea ce faci te defineste, concret si metafizic si esti dator sa iti asumi tot.”

Asta m-a facut sa caut cartea ei si tot ce a mai scris. Am mai citit cateva interviuri. E nefiresc, aprope, sa fii atat de modest, atat de echilibrat si impacat cu ceea ce esti intr-o majoritate care este gata sa schimbe oricate masti este nevoie pentru a straluci mai tare decat soarele in miezul zilei de vara.

In Romania se vorbeste despre vedete si celebritati, gen Andreea Balan, Banica, Marin, Antonescu, etc, Pamela, profa, eleva sau politista, monicei si columbele (sau invers). In lumea asta cine mai are timp de teatru? Cine consuma teatru independent? Cine a auzit de Pascal Bruckner?

Cine ar considera celebra sau vedeta o femeie la 33 de ani regizor, scriitor, care infiintat o companie de teatru independent, a montat n piese care se joaca cu casele inchise. Prea putini. Ma bucur ca am intrat in randurile celor putini care o apreciaza si care vor sa afle despre munca ei. Va recomand s-o cititi:

2002 – „ IN FIECARE ZI, DUMNEZEU SE ROAGA LA MINE „ ( roman )
„Premiu pentru debut in proza”- Ministerul Culturii si Cultelor.
2000 – “ Spovedania unui condamnat “ ( roman, a doua parte )
1998 – “ Spovedania unui condamnat “ ( roman, prima parte )
1997 – “ De ce nu suntem ceea ce putem fi ? (monologuri )
1996 – “ Disperarea de a fi “(aforisme şi exercitii stilistice)
1995 – “ Dogmatica Fericirii “(aforisme şi exercitii stilistice)
1994 – “ Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”
(aforisme şi exercitii stilistice)

Articol republicat din 2012