Hai s-o spunem pe bune! Ne place sau nu, am ajuns cu toţii să ne autoflagelăm frenetic, de dragul aparenţelor.

Sunt câteva zeci de zile bune de când am reînvăţat să-mi trăiesc viaţa fără tocuri. Doar că, de dragul unui look profi, să folosesc un clişeu universal acceptat, zilele trecute a trebuit să mă încorsetez într-o cămaşă cu guler apretat, o fustă decenta şi pantofi a căror înălţime o evaluez din priviri la cel puţin 13 cm. Da, am fost la o discuţie serioasă de care depindea viitorul carierei mele.

IMG_3063

Ce să zic, am urmat ritualul de înfrumuseţare pas cu pas imediat ce am ieşit din duş, mi-am întins un fond de ten şi un blush, mi-am întins părul şi l-am inodat apoi în coc, m-am cocoţat pe tocurile Prada şi mi-am atârnat ceasul scump care îmi provoacă veşnic iritaţii la încheietura mâinii, mi-am aruncat poşeta Wang şi am tulit-o în maşină obosită a maică-mii, că eu nu mai posed un astfel de bun.

Toate bune şi frumoase, până când m-am dat jos din maşină în fata locaţiei unde aveam să port importanta discuţie şi era să-mi rup frumuseţe de pantof odată cu gâtul, alunecând pe pietrele din faţa clădirii. M-a pufnit râsul cu lacrimi şi mi s-a întins rimelul (always Dior show, de data asta non waterproof) şi din inerţie mi s-a stricat şi frumuseţe de freza. Evident, mi-am reintrodus fizicul (puţin deformat de cele 4 kilograme în plus) în maşină, mi-am pudrat încă o dată nasul, mi-am domesticit antenele din creştet, mi-am şters dungile maro de sub ochi, am respirat adânc (mai nou ştiu să mă controlez prin respiraţie când se dă alarma cu panica) şi m-am grăbit să nu întârzii la întâlnire.

Ce să vezi, tot discursul meu (inteligent aş fi crezut) s-a dus dracu când am văzut-o pe tipa trecută bine de 40 studiindu-mi cu atenţie pieptănătura şi geanta, pe umflatul vesel care se chinuia să citească brandul ceasului şi efervescenta gândurilor mele care circulau că trenurile în Japonia de la toc la vârful nasului, starduindu-mă să respir în costumaţia mea de profesionistă.

În loc să răspund graţios la întrebări şi să emit altele folosindu-mi cele două emisfere cerebrale, toate simţurile mele erau în alertă, încercând să detecteze în privirile lor dacă nu cumva nu mi-am şters perfect Diorul de sub ochi, dacă au apreciat chinurile picioarelor mele în pantofii de paradă şi dacă brandul ceasului era pe gustul umflatului care vorbea cu stropi şi îşi aruncă mătreaţa de fiecare dată când aprobă câte o idee sufocată de griji care îmi ieşea pe gură.

În fine, am ieşit..cu bine, zic din întâlnire, m-am aruncat pe scaunul şoferului, mi-am smuls părul din cocul prea strâns, mi-am desfăcut eşarfa care mă sugruma şi mi-am aruncat pantofii din picioare pe bancheta din spate.

Mi-am aprins o ţigare liniştită şi am vagabondat uşurată spre casă, cu grijă să nu rup maşina maică-mii în craterele din trotuar. Eram deopotrivă amuzată şi enervată că în lumea asta, dacă vrei să obţii ceva trebuie să te prefaci că eşti altcineva, că prima impresie contează şi rămâne, că nimeni nu priveşte mai departe de ambalaj şi că, să dea naiba, dacă am ieşi cu toţii din pantofi, din costumele scrobite şi în loc de ceasuri şi maşini ne-am afişa adevăratele Euri care urla în interiorul nostru să fie văzute şi apreciate pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce vor oamenii să vadă, doar atunci probabil că am fi cu toţii mai relaxaţi, mai umani şi mai atenţi la ce are fiecare de spus şi de oferit decât la ce are fiecare în posesie, unic semn a ceea ce suntem în ierarhia societăţii pe care o construim autoflagelându-ne frenetic din culcare în sculare. Am zis.