Ne-am revoltat si noi. Ne-a tinut trei zile, exact cat o minune. A fost bine, am simtit o anume emotie si chiar am crezut ca se poate. Dar n-ai cu cine. Si cand te gandesti mai bine, n-ai nici de ce.
image

Mie imi e bine acasa. Fac doar ce imi place, cat muncesc atat castig, nu astept salariul la sfarsitul lunii, imi implinesc singura visele si poate sa vina si Poptamas in fruntea tarii, lucrurile nu vor fi prea curand diferite in ograda mea.

Dar  am iesit cateva seri la rand pentru ca ei nu trebuie sa creasca intr-o Romanie condusa cativa ani de un mincinos patologic, de un psihopat cu rang de aparator al interesului national, de cateva curve care presteaza in interes public pe banii nostri. De asta am iesit. „Si ce o sa strigam in piata, mami?” Schimbare, asta am strigat. Ce rost are? Acel rost care o sa-i dezvete sa ne ia de prosti. Sa stie ca suntem cu ochii pe ei si nu au sanse infinite, doar una.
image

Ce regret? Ca cei mai multi prefera sa comenteze de pe canapea. Ca, indiferent de opinie, nu mai au curajul sa si-o spuna cu glas tare, se ascund si apoi arunca cu vina in dreapta si in stanga. De altfel, cei mai mari comentatori pasivi sunt cu adevarat si cei mai frustrati in viata asta. Dar nu pentru ei imi pare mie rau si nici compasiune nu am.

Imi pare rau ca, de exemplu, cu suflul strazii in ceafa si-au votat salarii, au votat impotriva confiscarii averilor dubioase si asa mai departe.

Daca nici noua nu prea ne pasa si doar ne-am cam dori schimbare, si ei au cam tinut cont de vantul ce se misca in strada. Si gata!

Noi am ramas cu poze frumoase intr-o noapte perfecta de toamna. Si cu vibratia din capul pieptului cand au strigat copiii „Au venit studentii!” Si cu figuracopilului spunand „Ma simt foarte important, mami!”

Voi cu ce ati ramas?

image