Ce m-a durut mai tare când am luat hotărârea că nu îl mai vreau? Că au trecut zece ani prea mulţi, poate cei mai importanţi, că o arde cu o angajată de care alte dăţi am fi râs împreună, că mi-am întrerupt cariera in calitate de „victimă colaterală” pentru că a fost acuzat că luase documente  şi fosta şefă nu se mai simţea confortabil cu mine în preajmă şi cu el la firma concurentă. Toate şi nimic din astea.

Mă durea prezența lui. Mă dureau scuzele si minciunile pe care le ştiam pe de rost si care nu mai erau un scenariu suficient. Cum altfel dacă, deşi petrece trei sferturi de zi în compania unora pe care îi desconsideră suficient cât să se scuze pentru timpul pe care nu îl petrece acasă, că ăl mai mare e un dobitoc şi una peste alta toți nişte proşti care o ard degeaba, mai puțin amica blondă si proastă (specialista în… excel) care i-a ramas singura fidelă să îl sprijine, el, săracul, devenit şoferul tuturor şi unicul colac de salvare al firmei, eroul de la birou şi trollul de acasă.

 Cum altfel, dacă zilele dedicate frustrărilor lui păreau să devină eternitatea, judecând după faptul că vremurile grele nu păreau a se sfârşi niciodată în firma aia. Ajunsesem la „nu stau acasă să nu cheltui bani”. Zău?! Ce serial prost am nimerit?!

 Atât şi mi-am zis că nu pot să trăiesc la nesfârşit viaţa unui isteric frustrat adânc de cerinţele unei amante mai tinere sau ale  unor şefi incompetenti, neimportante scuzele.

 STOP. RESET.RESTART. Decizia a fost primul pas.

Lucrurile au intrat în ritmul lor pe un alt drum şi nu le grăbesc. Ştiu care îmi sunt priorităţile, ce am de schimbat, dar, am făcut un pas, primul si cel mai greu. Frica de a ieşi din zona de confort e o închisoare perversă.

Aşa că, poate mai domolesc gurile rele şi privirile întrebătoare sau confuze care nu ştiu dacă mi-e bine sau nu. Mi-e bine mă, gata! Da’ nu mi-a fost, că aşa e când te simţi buimac şi nu ştii ce te-a lovit şi mai ales încotro trebuie să fugi. Nici nu auzi prea des că te iubeste, dar nu te vrea. (asta o povestim data viitoare)

Mă incălzeşte găndul că, nu-i aşa, fetele deştepte ajung unde vor ele, odată ce şi-au lăsat bagajele nepotrivite în cea mai apropiată gară. Cine stă aproape învață pe pielea mea cum se supravieţuieşte în cuplurile moderne.. sau în afara lor. 😉

Time to unfuck myself!