Am promis că povestim despre piesa Liei Bugnar încă din primăvară, dar nu s-a oprit niciodată caruselul meu cît să cobor și să-mi trag sufletul. Acum că ni se așterne așa frumusețe de toamnă la picioare, iar serile devin lungi și pline de evenimente, gata cu joaca, trebuie să dau mai departe ce e bun și frumos și mai ales testat.

La Teatrul de artă pe strada Sf. Ștefan din București, un loc micuț, fără multe pretenții, se joacă bine. Mai în glumă, mai în serios, ne-a devenit a doua casă după ce am epuizat tot ce se joacă la Unteatru.

O întîmplare fericită și am ajuns pe primul rînd în mijloc, locul meu preferat cînd vine vorba de performance-uri cu o mînă de actori. Vreau să fiu acolo, cu ei, perspectiva nu mi-e necesară.

Cînd intră Marcela Motoc în scenă cerînd un leu, nu știi dacă ai intrat în poveste sau e chiar pe bune, dar deja știi că se întîmplă ceva la care vrei să iei parte. Piesa este despre o femeie care își trăiește ziua între locul ei de adăpost și Curcubeul. Iar între cele două, trăiește printre detaliile pe care rînd pe rînd le dezvăluie  spectatorului, înfigînd adînc și mai adînc, ceva în rana pe care ne-o deschide încă de la început. E o durere în contrastul dintre felul în care privim fața fetei din Curcubeu, mișcările, vorba și cîntecul și realitatea „ambalajului”, a locului, a poveștii. Are o rochie, mănuși, pantofi cu toc un CHANEL gol, resturi de țigări și cu fiecare pas înainte fiecare are propria poveste conținînd povestea ințială. Actori, sex, ecran, cinematograf, cele mai importante locuri, totdeauna aceleași, totul pus în relație cu un deznodămîmd pe care, la un moment dat ai putea să-l bănuiești dacă mintea nu ne-ar obliga să căutăm frenetic sensuri, ale noastre sau ale poveștii ce ni se dezvăluie pe scenă.

Marcela Motoc ne-a emoționat, povestea este pentru oricine își pierde reperele uneori, dar nu numai. Atenție, o piesă cu impact emoțional puternic!

O poveste urbană de neratat.

Foto: afiș oficial al piesei de la Teatrul de Artă

afis-Fata-din-Curcubeu-Teatrul-de-Arta