Muzeul inocenței al lui Orhan Pamuk este acea trezire de care avem nevoie cu toții în acel moment cînd lăsăm lucruri și oameni să ne copleșească. Și mai ales ne lăsăm pe noi să punem presiune pe viețile noastre.

O carte care m-a intrigat și m-a evervat și m-a făcut să o arunc și să-i smulg pagini întrebînd.. pe bune?!

Pentru că ne legăm de oameni și situații cu senzația că lucrurile trebuie sa rămînă așa. Pentru că am crescut să ne opunem schimbării, schimbării care nu e altceva decît evoluție, învățare, pentru că știm să cîrpim și nu să construim.

De aia, cartea asta, o poveste de dragoste în aparență, dar obsesie în esență, este un must-read al maturității. Al maturității, pentru că doar după ce vom fi dobîndit conștiența futilității în sine a omului, a curgerii inexorabile a ceasurilor, a neimportanței luptelor încrîncenate cu pseudo toate răscrucile vieților noastre, abia atunci, ca o trezire finală la viață, la bucurie si la a fi sunt posibile ca urmare a lecturii Muzeului lui Pamuk.

Abia atunci o să poți să-ți spui adracu’ să fiedacă .. dacă mă mai obosesc să înțeleg, dacă mă mai culpabilizez, dacă îmi mai stau sau las pe alții să-mi stea în cale. Această viață, scurtă cît o bătaie frivolă de gene, trebuie trăită. Greșită. Iubită cu bucurie și prezență. Această viață, unică, trebuie umplută cu viață.

Iar această carte, cu povestea ei întinsă, cu paginile ei scrise cu măiestrie, cu descrierile ei aproape ca un tablou al Renașterii, trebuie citită si încorporată în noi.

Fără să fie un roman ușor de citit, Muzeul inocenței este și o frescă a unei societăți pe care ne-o putem imagina de departe doar cei ce au trăit comunismul cu restricțiile sale, este portret al omului care vînează neobosit ce nu poate avea, este imaginea femeii obiect, la dispoziția societății într-o lume a patriarhatului înca vie și nu atît de departe de noi.

“Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viaţa mea? Aş fi putut proteja,

oare, fericirea aceea, dacă mi-aş fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să

urmeze un cu totul alt făgaş?

Dacă aş fi reuşit să intuiesc că trăiam cea mai fericită clipă din viaţa

mea, n-aş fi pierdut-o niciodată. Momentele acelea minunate, de aur, care mi-

au învăluit întreaga fiinţă într-o pace profundă au durat, poate, câteva secunde,

dar am avut senzaţia că fericirea dăruită de ele s-a prelungit ore, ba chiar ani

de-a rândul. În clipa aceea, survenită duminică, 26 mai 1975, în jurul orei trei

fără un sfert, am avut sentimentul că ne eliberam de vină, de păcat, de

pedeapsă şi de remuşcare şi că lumea, la rândul ei, se desprindea de legile

gravitaţiei şi ale timpului. Am sărutat umărul lui Füsun, transpirat din pricina

căldurii şi a hârjonelii la care ne dedam în timp ce făceam dragoste, am

cuprins-o încetişor pe la spate, am pătruns în ea şi am muşcat-o uşor de lobul

stâng, aşa încât cercelul pe care-l purta în ureche a părut să rămână multă

vreme suspendat în aer, după care a picat de la sine. Eram atât de fericiţi, încât

nici n-am luat parcă în seamă cercelul acela, la a cărui formă n-am fost deloc

atent atunci, şi am continuat să ne sărutăm.”

Lasă-mi și mie impresii dacă ai citit!

#myreadersaremyfriends