Eleganța ariciului e o poveste mai veche despre care nu am scris pînă acum cînd înțeleg și de ce mi-a plăcut așa de mult. Acum, cînd și mai mult am adorat să citesc despre o Unnecessary woman (tradus fără multă poezie, Femeia de hîrtie).

Ai ghicit, vorbesc despre două cărți scrise de Muriel Barbery și respectiv Rabih Alamedinne. Două povești ce intră în viețile interioare a două femei invizibile, acea invizibilitate care vine cu vîrsta, și rămîne cu oamenii care trăiesc mai mult inăuntrul lor decît la suprafață. M-am întrebat dacă într-o altă etapă a vieții mele, la tinerețea aia de început de drumuri, aș fi savurat aceste cărți. Posibil să nu, deși eleganța limbajului, cuvintele care caligrafiază emoții și stări profunde mi-au plăcut dintotdeauna. Dar , sunt convinsă că sunt cărți care trezesc gînduri diferite în momente diferite. Acum, că mă văd mai degrabă cu eau de argent în păr, căutînd liniște în spațiul și timpul meu, cele două femei mi-au adus bucurie, curiozitate într-un ritm lent, iar rîndurile despre ele puteau să nu se termine niciodată, fiindcă sunt despre cum este femeia, nu despre ce face ea.

Pentru că ele nu fac mare lucru. Niciun ohh si niciun uau. Amîndouă, au vîrstele toamnei, au tabieturi, au cărți drept companie, iubesc viața din interiorul coperților și realitatea le rămîne o copie nereușită a acestora. Renee, femeia care are eleganța ariciului este portăreasa unui bloc cu apartamente de lux, iar Aaliah este fostă librăreasă, care traduce opere pe care nu le publică niciodată. Exact, nu tocmai genul de personaje care să atragă ochiul curios al privitorului. Și totuși, cărțile sunt două bijuterii imposibil de lăsat din mînă. Poate că este limbajul folosit, poate freamătul interior al unor vieți invizibil bogate, poate faptul că in toate variantele, preferăm să privim la un moment dat către noi cu aceeași acceptare, eleganța și demnitate, dar mai ales umorul subtil și inteligent al celor două protagoniste. Subliniez umorul, pentru că îmbogățește atît de bine discursul ambelor personaje,

Recunosc, am fost mai fascinată de femeia lui Alamedinne, pentru că așa o finețe și delicatețe a felului în care iși compune femeia pe interior, am mai văzut la DH Lawrence. Complet hipnotizant, ca și cum bărbații ăștia au locuit cîndva înăuntrul unor femei. Te las cu un fragment din (în original An Unnecessary Woman, ce poezie, nu?!) Femeia de hîrtie.

Enjoy!

„M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M-am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără mare dificultate în lumea mea interioară, a cărţilor. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea de nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea – o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”