“[…]lucru pentru patru ochi, scrisoarea sta, cum spuneam, între două suflete. Dacă în jurnal te oglindești mai mult sau mai puțin narcisiac, compensator sau răzbunător (cu sau fără gândul la cititorii posterității) în scrisori ești obligat să respecți regulile jocului în doi.” Dan C. Mihăilescu

love-writing-gift-letter.jpg

Nimic în literatură nu mă bucură mai mult decît confesivul. Fie că îl găsesc în jurnale sau corespondență, autobiografie sau autoficțiune, secretele, lumea dinăuntrul celorlalți este o continuă sursă de fascinație. Exact pentru acest motiv, lucrarea mea de licență a fost (este) despre autenticitate și fidelitate în confesiv. Am hotărît că merită să vorbim despre asta și deschid un lung aproape-documentar despre artă și confesiune. În plus am și o recomandare de carte. Așadar,

Scrisorile 

Între toate formele confesivului în literatură, corespondenta este mijloc necesar de comunicare. Fiind prin natura sa un act de apropiere, ar trebui sa conțină formula cea mai sincera a sinelui. Corespondenta trece de la document la act literar prin estetica deosebita, prin formulele sale absolut irepetabile de a purta cu sine experiența imediata si necesara către un destinatar care devine la rândul sau receptor si emițător de mesaj. Literatura validează esteticul unilateral dacă este cazul, așa că nu orice formula epistolara are cu necesitate valoare literară.

Corespondența ca fapt literar subiectiv și intim, se deosebește de celelalte moduri ale confesivului (jurnal sau autobiografie) prin aceea că își declară un destinatar unic, încă de la început. În plus, scrisoarea este obligată să respecte pactul cu sinceritatea în măsura în care relația stabilită între expeditor și destinatar este una sinceră și ambii respectă “regulile jocului în doi”. Nu exista presiune legate de formă și stil, pentru ca niciodată corespondența nu este scrisă cu gândul la o eventuală critică în acest sens. Singura preocupare a autorului este aceea de a își face mesajul bine înțeles.

Corespondența la artiști fără a ne rezuma la scriitori este nu doar o formă necesară de comunicare, ci și motiv de dezbatere a ideilor, spațiu de lucru, sanctuar de sentimente si trăiri. Scrisoarea are o dinamica specifica data de așteptarea răspunsului sau asumare dreptului la replica. Cititorul de epistolar intră în viața acestor oameni, practice și folosește ușa din spate, cum bine spune Dan C. Mihăilescu. “Nici pătrundere pe ușa de onoare, dar nici strecurare cvasi ilicită pe scara de serviciu a jurnalului; opera epistolară este adesea o deghizare mai credibilă, mai instinctiv-sincera a eului decât celelalte două. Că e scrisă în camizol sau redingota, în pat, pe colțul scrinului, la cancelarie, în hamac, pe plajă în holul hotelului sau într-o poiană însorită, pe pătură în pădure, în budoar, la cazarmă ori pe patul de spital, scrisoarea face bună medie(re) între oglinda necruțătoare, crudă și nudă a jurnalului și travestiul oficial al operei publice..”1

Și pentru că dl. Mihăilescu spune că și-a găsit o “vizuină literară” scormonind în corespondență același lucru l-am simțit și noi scormonind printre nevrozele literare flaubertiene și scânteile iubirii diderotiene care vor urma.

Mai multe despre Omul din scrisori, găsți în această carte minunata a lui [1] Mihăilescu, Dan C., Omul din scrisori, Editura Humanitas, București, 2009, de unde aveti fragment din postfață. Pe vremuri am participat și la o mini conferință pe aceasta temă ținută de dumnealui la Calea Victoriei, pe care o recomand din suflet daca se mai organizează.

FB_IMG_1471694100708

Free Foto credit Pexels