Sau cum ar fi fost dacă aș fi știut la 20 de ani ce știu acum. Dar adevărul este că nu ne pregătește nimeni pentru căsnicie, pentru viața după primul copil, prima dezamăgire, prima iertare, prima cădere. Nici pentru criza de la 25, 35 sau 45. Despre ce faci cu adevărul când știi că nu există fericire sau sens decît ca o sumă de lucruri de zi cu zi. Despre ce ușor e să fii iubit și ce greu e să iubești, ce muncă și renunțare e să fii nevasta/bărbatul sau părintele cuiva. Nu ne-a învățat nimeni ce să facem cu primele riduri, cu faptul că devenim invizibili, cu fluviul de emoții care ne copleșesc ca la adolescență din aceleași motive. Nu ne-a învățat nimeni să fim femei sau bărbați și uneori nici nu aflăm cum e de fapt, pînă cînd trebuie să alegem. Ce să alegem?

Te las să descoperi și tu în romanul lui Alain de Botton Ce se întîmplă în iubire. Dacă mă întrebi, împreună cu Dragostea durează trei ani scris de Beigbeder, este o impecabilă radiografie a relațiilor de durată, un must read nu pentru valoarea sa literară, Botton nu strălucește deloc aici, dar o lectură bună pentru curioși, pentru cei care au pierdut sensul sau direcția în relația lor. Merge la un drum scurt și numai bună de citit în doi. Noi ne-am privit altfel după asta.

„Nu ne oprim niciodată din a cere să fim acceptați. Iar acesta nu e un blestem limitat la cei inadecvați și slabi. Nesiguranța poate fi chiar și un semn ciudat de stare de bine. Asta înseamnă că nu ne-am permis să credem că alți oameni ni se cuvin de fapt și de drept, că rămînem suficient de realiști ca să ne dăm seama că lucririle chiar ar pitea să ia o întorsătură proastă și că suntem îndeajuns de implicați să ne pese.”