Am început cu O singurătate prea zgomotoasă scrisă de Bohumil Hrabal, o poveste despre obsesii, singurătate, treceri, nostalgii, acceptarea timpului trecut si (ne)adaptarea la nou. Un bărbat care iubește cărțile, cele mai loiale personaje în viața sa. Le salvează, le aduce acasă unde ele au viața lor peste viața lui. O desfătare literară pe care o citești cu sufletul, presărată ici și colo cu filozofie, politica și un umor amar.  „Stăteam așa, întins, pe jumătate adormit, eram aproape vlăguit de acel ronțăit din cărțile de deasupra mea și, ca întotdeauna, în această legănare a somnului a venit către mine, cu înfățișarea Căii Lactee, mica țigancă, dragostea tinereții mele, țiganca aceea tăcută și cinstită care, atunci cînd mă aștepta în fața birtului, lua poziția unei balerine cu un picior înainte, puțin depărtat, în poza de început, frumoasa tinereții mele, pe care o uitasem de mult.” 

                  Trecem la pagini mai dulci, Poftă de ciocolată scrisă de Care Santos, mai multe povești despărțite de timp, dar reunite de o ciocolatieră ciobită. Multe personaje, de la triunghiuri amoroase din timpurile noastre la intrigi din secole apuse, poate interesante, dar acest singur fir ne-ar fi putut seduce mai bine despicat în patru (sau trei) în trei romane diferite. Dacă îți place ciocolata însă, poți să savurezi cartea asta iarna cu puțină scorțișoară (sau răbdare).  „Lucrurile se întămplă aproape întotdeauna dintr-un anumit motiv. Crezi că are multă lume obiceiul să intre la cinci dimineața într-un anticariat? Poate  e vreun obiect care așteaptă în port și lumina din vitrină, printre străzile întunecoase, e ca un far pentru călător: îl cheamă, îl atrage, deși el nu știe de ce. Tu ai intrat aici, domnișoară și-s sigur c-o să găsești.”

                     Apoi, o serie de 12 nuvele ale lui Javier Marias reunite sub titlul uneia dintre ele Cînd eram muritor. Majoritatea sunt scrise la comandă, după cum ne declară scriitorul, dar sunt un intermezzo bun după o zi de muncă. Scurte, tăioase, cu subiecte variate, personaje conturate și un doctor misterios care vizitează personajele din mai multe dintre aceste povești serioase pentru adulți. Cel mai mult mi-a plăcut cea care dă numele cărții din care vă las și fragmentul. „M-am prefăcut adesea că cred în fantome, și am fost apoape să și cred în ele pînă la urmă, iar acum că sunt chiar eu o fantomă, înțeleg de ce tradiția le reprezintă nefericite și încăpățînîndu-se să revină la locurile pe unde umblau pe vremea cînd erau oameni muritori. Adevărul este că revin. Sunt – adică suntem – rareori percepute, casele în care locuim s-au schimbat și locuitorii lor nu mai știu nimic despre existența noastră trecută, nici nu le trece prin cap: ca și copiii, bărbații și femeile acestea cred că lumea a început o dată cu nașterea lor, și nu se întreabă dacă pămăntul pe care calcă nu a simțit altădată pași mai ușori sau pași otrăviți, dacă pereții care îi adăpostesc nu au auzit murmure sau rîsete, dacă cineva nu  citit cu voce tre o scrisoare, sau a strîns-o de gît e persoana care o iubea cel mai mult.”

                        Urmează Ușa, scrisă de Magda Szabo. Această carte portret este o delicatesă literară. Am mai întîlnit ceva similar la Femeia de hîrtie a lui Rabih Alameddine.  Ceva similar de bun, literatură în cea mai bună formă și conținut. Ușa este o poveste despre prietenie, iubire și limitele lor, despre datorie, sacrificiu, muncă și viață. O femeie simplă a cărei muncă este să aibe grijă de casele altor femei și bărbați și o scriitoare cu singurele ei griji, soțul și scrisul. Nu vă spun mai multe, poate doar că Helen Mirren o întrupează perfect pe Emerenc într-un film bun de văzut de unul singur într-o după-amiază ploioasă de duminică. „Cei care nu te cunosc nici n-ar crede despre dumneata că ești grea de cap., a continuat Emerenc, deși eu îți tot repet. Dumneata crezi că viața ține o veșnicie și că așa și trebuie să fie, și că întotdeauna o să fie cineva care gătește, face curățenie și farfuria o să fie mereu plină și o să ai hîrtie pe care să mîzgălești și soț care te iubește și o să trăiți aici pentru totdeauna, ca-n basme, și singurele necazuri o să fie atunci cînd o să se spună ceva rău despre dumneata în ziar, lucru care, nu-ncape îndoială, este o rușine, dar de ce ți-ai ales o meserie atît de josnică, încît orice tîlhar să te poată împroșca cu noroi.”

                Și cu aceasta, ajungem la ultima carte de martie, Femeia inventată scrisă de Camille Laurens. Ei bine, asta este o carte pe care o recomand tuturor femeilor. Nu neapărat ca literatură, cît ca experiență într-o lume în care ideea de relație virtuală este tot mai mult gustată de femei și bărbați singuri (singuri ca statut, singuri în relații, singuri la părinți și singuri în toate formele posibile ale acestei stări emoționale). Femeia inventată este un discurs rece, punctual, deștept, despre femei și bărbați, spus în forma unei povești ce se țese pe Facebook. Ce poate fi mai actual? Doar ca, povestea noastră este mai mult decît atît, este un thriller psihologic, dar și o invitație la lectură, o lecție despre demnitate (au absența ei), despre gelozie, povești pe care ni le inventăm, disperare și patologia iubirii. Cu clișee lingvistice bune, deștepte, aproape imperceptibile. Te las cu un fragment și te invit să dai mai departe.

„Vedeți dumneavoastră, dorința e misterioasă. Ne dorim de la celălalt ceva ce nu avem sau nu mai avem. Înainte, v-aș fi zis că ne dorim mereu același lucru – ceva bine stabilit, înrădăcinat în trecut, fie el și vătămător. Retrăirea amărăciunii. Reangajarea aruncătoarelor de flăcări. Dar, după această poveste nu mai știu. Mă gîndeam că  dorința ar putea să-și schmbe natura, că am putea-o dezradăcina, planta-o pe sol nou, mai afînat, mai ușor de arat. Măcar să încerci. Dacă totul este dinainte scis e atît de trist, îmi spuneam. Dacă liturghia s-a încheiat, la ce bun să te mai rogi? Da. În timpul uneia dintre lungile noastre rupturi, deci, nemaisuportînd să nu știu unde era Jo, ce făcea – pentru că dispărea, pe bune dispărea -, mi-am făcut un fals profil de Facebook. Pînă atunci, îl foloseam foarte puțin, aveam o pagină cu numele meu adevărat, Claire Millecam, era una profesională, făceam schimb de informații cu colegii străini sau foști studenți, din timp în timp, fără prea mare interes. După care am căzut în capcană. Pentru oameni ca mine, care nu suportă absențele – e scris acolo, nu-i așa? Intoleranță la absență? Cam ca o alergie alimentară, per total: prea multă absență și-am făcut edemul lui Quinke, mă sufoc, crăp – pentru oameni ca mine, Internetul este în același timp naufragiul și pluta: te scalzi în urmărire, în așteptare, nu te poți lăsa pradă doliului după o poveste, totuși, îngropată și, în același timp, navighezi în mediul virtual, te agăți de prezențele factice care bîntuie pe web, deci, în loc să te descompui, refaci legătura.