Putine lucruri ma impresioneaza in mod obisnuit, teatrul ramane unul dintre acestea. Nu orice teatru, nu orice scenariu, nu orice actor. Astazi este Constantin Cojocaru. Il urmaresc muta de admiratie de trei sau patru ani, in roluri mai mari sau mai mici din productii independente, Blackbird, Livada de visini, Pescarusul, Varstele lunii, Molly Sweeney sau mai noul Ultima banda a lui Krapp. Nu este doar maret, este incredibil!

Actorii mari sunt de doua feluri, ei insisi in fiecare personaj si este ceea ce asteptam sa vedem sau subtili, cameleonici, isi imprumuta corpul personajelor pe care le joaca si este ceea ce ne surprinde sa vedem. Acesta este si felul in care acest barbat actor vine in fata publicului sau. Modest, ascuns bine in idiosincraziile personajelor sale. Poate parea intre ani, nelipsit de forta in Varstele lunii si Blackbird, o umbra neputincioasa in Pescarusul sau imaterial, atemporal, aspatial in Ultima banda a lui Krapp. Ma opresc la personajul Krapp pentru ca, in opinia mea, este un omagiu adus de Constantin Cojocaru vietii, teatrului, rolurilor sale. Forta dinauntrul lui umple tot aerul prafuit al scenei fara cuvinte, din usoare incovoieri ale spatelui, lungi tarsaieli ale picioarelor incaltate in bocanci prea grei, miscari ezitante, tremurande ale mainilor fara varsta. Piesa este o poezie a absurdului, a futilitatii fiintei umane, a dezagregarii in timp a Eu-lui cu visurile, sperantele, (ne)implinirile sale, cu micismele si maretiile sale. Este poezia batranetii, a perspective retrograde, a memoriei autobiografice si emotiei, a celor trecute ce nu mai conteaza, a prezentului despuiat la final de toate. Constantin Cojocaru este toate acestea si cel putin de doua ori devine Strigatul lui Munch, intamplator sau intentionat (trebuie sa-l intrebam pe Toma Danila, regizorul atat de tanar, asa de genial al acestei piese).

Cand incepi sa admiri batranetea cu toate panzele sale de paianjen, cu toate neputintele si resemnarile sale, cu bucuriile sale mici si dulci? Nu stiu, cand te apropii de ea, probabil. Ce stiu este ca, arta acestui minunat actor imi deschide ochii si alunga fricile, in fond, viata este o piesa de teatru in care poti sa ocupi rolul potrivit la timpul potrivit.

Multumesc, Constantin Cojocaru! Iar pe tine te invit la teatru si la #Unteatru sa te bucuri de tot ce am scris eu aici. 😉

foto credit Cosmin Ardeleanu via google

Reclame